autor - Stejarel Olaru
Vestea revoltei muncitorilor brasoveni de la 15 noiembrie 1987 a ajuns în presa occidentala dupa doua, trei si chiar patru zile. A fost o fisura în blocajul informational realizat de Securitate. Vestea care a produs senzatie în Occident a fost o palma pentru comunistii de la Bucuresti. Deteriorarea imaginii României socialiste în exterior l-a enervat pe Nicolae Ceausescu în asa masura, încât nu a ezitat sa trimita la fata locului generali de Securitate si ministri însarcinati cu restabilirea imediata a ordinii. Mai mult, un an mai târziu, Ceausescu însusi a dorit sa faca o vizita-fulger în Brasov, curios sa vada sectia 440 a uzinei "Steagul Rosu", locul de unde au pornit protestele. Un gest de sfidare care voia sa demonstreze ca dictatorului nu-i este frica, din moment ce nu oamenii muncii au fost cei care s-au revoltat, ci "elementele turbulente certate cu legea". Dar, o fi stiut Ceausescu sau nu, muncitorii nominalizati de biroul de Securitate al uzinei ca reprezentând potentiali factori de risc au fost închisi în sectiile care nu intrau în circuitul vizitei, în curtea uzinei fiind adusi "figuranti", muncitori de la alte întreprinderi brasovene si membri de partid care au primit salopete cu însemnele întreprinderii de autocamioane. Lor li s-a adresat Ceausescu de la tribuna improvizata: "Stimati tovarasi, constructori de autocamioane..."
Revolta
Practic, pe 14 noiembrie 1987, dupa ce muncitorii si-au primit salariile, în sectia 440 "Matrite" au început primele proteste. "Fluturasii" pe care acestia îsi puteau citi avansul cuprindeau sumele înjumatatite, la retineri fiind trecut un singur cuvânt neînteles de nimeni: "social".
"Eram strungar la sectia 440 si în seara de 14 noiembrie lucram în schimbul trei. înainte sa începem lucrul, unul dintre colegii nostri care tinea locul maistrului, acesta fiind plecat în concediu, a venit la noi cu fluturasii de salariu. Eram vreo 16-18 oameni adunati în atelier si când am vazut ca mi se oprisera aproape 1.000 de lei, cam jumatate din cât câstigam pe atunci, am spus ca nu mai lucrez. Pur si simplu. Si n-am fost singurul. Din cei 16 sau 18 câti eram acolo, toti am fost de acord sa întrerupem lucrul. Fara sa fi discutat dinainte" (Gheorghe Nitescu).
Pe timpul noptii, dupa ce muncitorii sectiei 440 au decis sa nu dea drumul masinilor, oamenii au încercat sa obtina câteva raspunsuri. Primul din conducerea întreprinderii la care muncitorii s-au dus a fost Valeriu Ghelase, inginer si ofiter de serviciu în acea noapte. Acesta i-a tratat cu autoritate si dispret, aruncându-le un "o sa vedeti voi dimineata". Acelasi Ghelase a anuntat conducerea administrativa abia dupa ora 5 dimineata, prea târziu, pentru ca starea de agitatie a oamenilor nu mai putea fi controlata. De altfel, dupa ora 7 au sosit muncitorii din schimbul I, ceea ce a amplificat protestul. Geamurile de la "Palat", sediul administrativ al uzinei, au fost sparte, iar grupurile compacte de oameni se deplasau în sectii astfel încât, în jurul orei 8 dimineata, câteva mii de muncitori erau deja adunati la portile uzinei.
Cu siguranta, acest moment a fost crucial în desfasurarea evenimentului. Muncitorii revoltati se întrebau ce se poate face, unde ar putea merge pentru a fi ascultati. Evident, sediul Comitetului judetean de partid era locul cel mai potrivit, astfel încât coloana protestatarilor, mult mai mica de aceasta data. a decis sa paraseasca uzina. în jurul orei 10, linistea orasului era spulberata, în fata spitalului judetean s-a cântat "Desteapta-te române!", ceea ce a eliberat oamenii de teroare. A urmat "Jos Ceausescu!", în sfârsit un slogan care spunea totul, iar în momentul în care coloana a ajuns în centrul orasului, muncitorii nu mai erau singuri. Mii de oameni, printre care elevi si studenti, aveau în sfârsit curajul sa protesteze. De altfel. unul dintre meritele protagonistilor este si faptul ca recunosc importanta pe care a avut-o sprijinul brasovenilor. Acest sprijin a facut posibila transformarea protestului dintr-unul social într-unul politic, pentru ca trecerea de la "Vrem banii nostri" sau "Vrem mâncare si caldura" la "Jos Ceausescu'' a reprezentat, în fond, o idee politica cu care nu pornisera initial la drum.
Sediul Comitetului judetean de partid si primaria orasului au fost ocupate de protestatari si devastate.
"În fata Comitetului Judetean l-am vazut pe primarul Calancea. Se închisese usa în spatele lui si nu mai avea unde sa se refugieze. Toata lumea voia sa-l loveasca, pentru ca se dovedise impertinent în fata oamenilor. Era plin de sînge, pentru ca primise un steag în cap care-i sparsese arcada" (Florin Postolachi).
"Am intrat într-o camera unde era o pâine imensa. Am rupt o bucata si am aruncat-o. Cineva a luat pâinea si a iesit cu ea afara spunând: 'Fratilor, pâine!', pentru ca aveam si pâinea pe cartela, într-o alta sala era un individ mic de statura care, împreuna cu alti patru, se chinuia sa vorbeasca la un telefon rosu. Toate telefoanele erau sparte, dar el încerca sa vorbeasca la acest telefon rosu cu fir direct, fara discul rotativ, care avea ton si atât. 'Alo, Europa Libera, întrebau, alo, Europa Libera?'. Evident, nu raspundea nimeni. Tipul acela mic tot striga: 'Europa Libera, am cucerit partidul!'" (Danut Iacob).
În timpul anchetelor ce au urmat, cei arestati au fost considerati "elemente turbulente" sau "elemente huliganice" tocmai datorita devastarilor din cele doua sedii ale puterii locale, încercare nereusita de a da un alt sens protestului pentru ca, pâna la urma, România anului 1987 era un stat totalitar în care grevele nu existau, iar o delegatie oficiala a muncitorilor care sa puna pe masa primului secretar judetean o lista cu revendicari era un scenariu utopic. Furia oamenilor era justificata tocmai datorita faptului ca devenisera înraiti de un regim în care nu mai credea nimeni.
Arestarea, ancheta si procesul
Securitatea a fost surprinsa de revolta muncitorilor, la fel Militia si partidul, prima lor reactie fiind una defensiva. Masini cu geamuri fumurii se strecurau pe lânga multime, fotografiind si filmând probele pentru Dosarul nr. 101. cum avea sa se numeasca mai târziu dosarul problema de la Securitate privind evenimentele din noiembrie 1987. Au urmat arestarile operate începând cu ziua de 15 noiembrie. Au fost aduse echipe de anchetatori din întreaga tara, care au facut o selectie a celor mai "periculosi" dintre protestatari, lideri de opinie care trebuiau separati atât între ei, cât si de restul muncitorilor.
"Pe vremea aceea, la Militie, în orice birou din Militia româna, la înaltimea de un metru se afla în zid un piron, prins în beton, cu un belciug la capat, de care erau legati infractorii cu ajutorul catuselor. Nu te legau de calorifer, ci aveau scula pe perete, ca în Evul Mediu. Ofiterul acesta a luat un scaun, I-a pus cu spatarul la perete si mi-a zis: 'Ia urca-te, tu, în genunchi pe scaun, si stai cu fata la perete!'.
M-am urcat si nu i-a convenit. A mai pus doua tomuri din cuvântarile lui Ceausescu pe scaun si m-a pus sa ma urc din nou. De ce? La înaltimea la care eram, nu-i convenea pentru ca nu avea acces liber la rinichiul meu, nu ma putea lovi" (Marius Niculaescu).
Unul dintre cei care au coordonat anchetele, capitan de Militie la acea vreme, este Alexandru Ionas. Fost sef al Serviciului Cercetari Penale din Inspectoratul Judetean Brasov, Ionas a fost mai mult decât zelos în noiembrie 1987. în ceea ce priveste cariera sa, dupa 1989 Ionas a condus IJP Brasov pentru ca în august 1999, la propunerea ministrului de Interne de atunci, Constantin Dudu lonescu, si cu avizul Consiliului Suprem de Aparare a Tarii, colonelului Alexandru Ionas sa i se permita înscrierea la examenul pentru obtinerea gradului de general, în final, a ajuns directorul SECI-România (South-East European Cooperative Initiative).
"La ora 3 vine Alexandru Ionas, fostul comandant al Politiei. Ma ia de gât si-mi spune: "Mai, Geneti, ai sa mergi acasa la botez, mergem sus acuma, îti dau buletinul si esti liber". Ceea ce însemna ca ma asteapta alta tura de bataie sus, la etaj. M-a dus pe scari, el m-a condus, si am intrat într-o camera unde am fost batut iar Ionas a stat ce-a stat si a plecat... În '90 (Ionas) m-a chemat la dânsul, m-am dus si a început sa-mi explice cum a fost regimul, ca a fost obligat sa procedeze asa, dar sa-l auzi cum spune ca-i pare râu... nu cred ca are remuscari în suflet". (Aurica Geneti).
"Ionas venea si dadea. Acest Ionas m-a luat, m-a dus pe niste scari si, pâna sa dau declaratie, m-a pus sa stau cu manile întinse, mi-a pus doua coli de hârtie alba pe ele si mi-a dat cu bastonul cât a putut el. Mi s-au învinetit mâinile si mi s-au umflat palmele ca niste pâini. Abia atunci m-a pus sa scriu, dar aveam palmele umflate si tremurau" (Gheorghe Zaharia).
Imediat dupa evenimente, Emil Macri, general maior de securitate, a fost si el prezent la Brasov. Militienii si securistii locali nu fusesera în stare sa gestioneze criza, iar generalul Macri împreuna cu adjunctul ministrului de Interne si seful Inspectoratului General al Militiei, general locotenent Constantin Nuta, au fost trimisi "pe teren" pentru a coordona masurile represive. Emil Macri conducea Directia a II-a a Securitatii, contrainformatiile economice, ceea ce demonstreaza înca o data ca discutia stârnita dupa 1989, ...au existat si "securisti buni", e lipsita de sens. Se presupune ca securistii buni au fost cei care vegheau la securitatea economiei românesti, deci nu aveau cum sa fi facut politie politica. Ceea ce s-a întâmplat pe 15 noiembrie 1987 infirma categoric aceasta teza. De altfel, Macri si Nuta, un securist care pazea secretele întreprinderilor românesti si un militian care trebuia sa ne apere de infractorii obisnuiti, au fost atât de eficienti la Brasov încât "comandantul suprem" i-a trimis si la Timisoara în 1989.
"N-am crezut ca sunt în stare sa suport asemenea bataie. Am cazut si tot nu se opreau, ma loveau si cu picioarele. Dupa care m-au ridicat, mi-au legat mîinile la spate în veriga din perete si pret de câteva ore au continuat bataia. Cred ca lesinasem, m-am trezit ca au aruncat cu apa, mi-au desfacut mâinile si mi-au spus 'scrie'. Nu puteam sa scriu, tremuram tot. Eram si nervos, pentru ca nu puteam sa le dau nici macar una peste fata. Am fost dus în celula 4 la subsol si, a doua zi, ne-au scos pe hol si ne-au aliniat. A venit tovarasa Maria Cebuc, reprezentanta partidului, împreuna cu câtiva generali: 'Ia sa-i vedem pe astia care... va ia dracu, ati facut Brasovul de rusine'. Treceau pe lânga noi si ne scuipau. Am reusit sa slabesc cel putin 12-13 kg, în 7-8 zile. M-au batut în fiecare zi si nu ma lasau sa dorm" (Gheorghe Gyerko).
Desi la Brasov a fost prezenta o parte din conducerea Securitatii si a Inspectoratului General al Militiei pentru a supraveghea ancheta, în 17 noiembrie cei mai multi dintre arestati au fost transferati la Bucuresti, în arestul de trista faima al Securitatii din Calea Rahovei, unde ancheta a mai continuat timp de doua saptamâni. Initial, s-a dorit identificarea organizatiilor straine si a persoanelor care au stat în spatele acestei revolte. Regimul comunist nu putea sa accepte ideea ca protestul a fost spontan, determinat de penuria în care atât muncitorii brasoveni, cât si românii în general erau nevoiti sa traiasca. Printre anchetatorii din Bucuresti, spun martorii, se afla un alt ofiter de securitate specializat în contrainformatii. Ristea Priboi.
"(La Bucuresti), capitanul care ma ancheta mi-a pus pistolul în gât în fata lui Ristea Priboi. Nici Priboi nu s-a lasat mai prejos, m-a lovit peste palme, m-a întins pe masa si m-a lovit peste talpi atât de tare încât îmi crapasera talpile de la pantofi. Ma considerau unul dintre organizatorii evenimentului si pentru ca fusesem deja luat în urmarire de catre ei, dar si pentru ca eram radio amator, transmiteam prin Ildiko 6.5088. S-a crezut ca eu am fost cel care a transmis în Occident informatiile despre miscare, dar se înselau. Aveam autorizatie de radio amator dupa ce absolvisem niste cursuri, era un hobby de mic copil. Ei au crezut ca de la mine au plecat informatiile catre Occident, dar eu aveam numai receptie" (Werner Sommerauer).
"Prima întrebare pe care mi-o puneau în ancheta era: 'Cine este omul cu casca alba?'. Numai ca eu nu stiam cine era. Îl vazusem atunci, dar nu-i stiam numele. Abia mai târziu am aflat, îmi citeau din Codul Penal si îmi spuneau ca fapta mea se încadreaza între 7 si 25 de ani. Bineînteles, spuneau ei, nu voi avea parte de clementa, ci voi primi 25 de ani. Când auzeam toate aceste lucruri, deja socoteam în minte: unul dintre copiii mei avea 3 ani, însemna ca în momentul când voi iesi va fi un barbat în toata firea, la 28 de ani. De altfel, copiii mei sunt speriati si acum. Dupa atâtia ani, îmi spun: 'Mama, îti mai aduci aminte când au venit oamenii aia si te-au luat de acasa?'. De parca eu as putea uita..." (Sofia Postelnicu).
Datorita batailor si regimului precar de alimentatie, combinate cu tortura si cu privarea de somn, muncitorii au slabit zeci de kilograme, contactând boli de pe urma carora sufera si astazi. Protestatarii au fost adusi din nou la Brasov, dupa doua saptamâni de anchete brutale la Securitatea din Bucuresti. Soseaua Bucuresti-Brasov a fost blocata, nici o masina nu mai putea trece pe lânga coloana de autobuze în care acestia se aflau. Procesul a avut loc pe 3 decembrie 1988. S-a desfasurat cu usile închise si a fost atent monitorizat de catre secretarul judetean de partid, Petre Preoteasa, si de Securitate. Pentru pregatirea lui, venise cu o zi înainte în Brasov chiar ministrul de Interne, Tudor Postelnicu. Desi anterior, în numeroase sedinte de partid, se ceruse chiar pedeapsa cu moartea pentru participantii la revolta pentru a constitui un exemplu, 61 dintre acestia au fost condamnati cu pedepse la locul de munca între 6 luni si 3 ani. Suplimentar, s-a luat masura deportarii lor si a fixarii domiciliului obligatoriu în alte orase, desi hotarârile cu privire la asemenea masuri administrative fusesera abrogate înca de la finele anilor '50.
"La proces se strigau condamnarile. Unul lua 2 ani, altul 6 luni, dar eu nu-mi auzisem numele, l-am zis anchetatorului: "Domnule, nu mi-am auzit nume-le "Ridica-te, ma, în picioare! Cum te numesti?". "Iacob Danut". "6 luni, stai jos!". Am stat jos. De-acolo ne-am dus la Militie, ne-a zis sa ne facem lichidarea si a fost momentul când ne-au lasat liberi pe strada pentru prima data. În sectie, oamenii se uitau la noi ca la niste straini, nu vorbea nimeni, era ca la o înmormântare. Ne-am dus la magazie, am luat fisele, nu conta ce-ai pierdut, ce scula, taiau tot, dâ-o dracului de scula, în cinci minute lichidarea trebuia sa fie gata. In mod normal, o lichidare dura între trei zile si o saptamâna. Trebuia sa-i gasesti pe toti sa-ti semneze hârtiile, la biblioteca, la serviciul social etc. Noua ne-a luat aproximativ 20 de minute" (Danut Iacob).
Dupa proces
Într-o ora si jumatate destinul brasovenilor protestatari se hotarâse deja, caci atât a durat procesul. Condamnatilor li s-a facut imediat lichidarea si au fost îmbarcati. Fiecare trebuia sa plece catre noul loc de munca în diferite colturi ale tarii. Sotiile condamnatilor ramase la Brasov erau adesea chemate la Securitate si partid sau vizitate acasa pentru a fi convinse sa-si urmeze sotii sau sa divorteze de acestia.
"Graba a fost atât de mare, încât abia am apucat sa-mi pun într-o plasa câteva lucrusoare. Eram asteptat de duba si de însotitorii mei, care m-au luat fara sa stiu unde mergem. Pe la miezul noptii am ajuns la Craiova, unde am fost cazat la un hotel, fara ca eu sa platesc ceva, iar a doua zi am ajuns la Filiasi, la sediul Militiei. Un plutonier si un sergent-major m-au "prelucrat", mi-au spus ca trebuie sa-mi vad de munca, sa nu le fac probleme, sa nu intru în restaurante si sa nu discut cu localnicii" (Iosif Farcas).
"Dupa ce sotul meu a fost deportat, am fost chemata frecvent la partid. Ma puneau sa astept câte o ora sau doua în fata salii de sedinta, apoi ma chemau în sala si-mi spuneau: 'Esti brasoveanca, abia te-ai casatorit, dar te-ai casatorit cu un vagabond. Gândeste-te bine, ori îl urmezi, ori divortezi si ramâi în Brasov'. 'Abia ne-am casatorit ziceam ne iubim...'. 'Lasa iubirea, ca nu asta e importanta'" (Corina Iacob).
Cei arestati în noiembrie, dar care scapasera de deportare, au fost obligati sa-si schimbe locul de munca, si ei fiind "lucrati informativ" pentru ca partidul si Securitatea sa se asigure ca nu vor continua sa protesteze. Pe 23 august 1988, când coloanele de oameni ai muncii au defilat pe muzica patriotica în centrul orasului, în momentul în care muncitorii de la sectia 440 - "Steagul Rosu", locul de unde pornise revolta, au pasit prin fata tribunei oficiale, muzica a fost întrerupta, iar crainicul a tacut. Cei care treceau pe sub privirile ostile ale conducerii locale de partid nu erau nimic altceva decât muncitorii care au tolerat ca sub ochii lor sa fie tradate interesele si asteptarile partidului.
Despre ceea ce s-a întâmplat atunci s-a vorbit mult. Continua sa se vorbeasca, dar din ce în ce mai putin -de obicei, doar la aniversari. Cele mai multe opinii sunt cele care considera acest moment drept începutul sfârsitului regimului comunist din România. Deocamdata, noua nu ne ramâne decât sa consemnam un alt sir de oameni, victime ale represiunii comuniste, care au simtit ca viata le este în pericol si ca destinul lor se afla în mâinile unor anchetatori ce le dadeau de înteles ca pot dispune cum vor de ei. în ceea ce-i priveste pe cei din urma, multi dintre ei ocupa înca functii importante în diverse structuri ale aparatului de stat din România.
"Dupa '90, procurorul Robu a vrut sa faca curatenie. Si a venit la Brasov, ne-a adunat pe toti la Primarie, la masa, cred ca toti colegii mei tin minte acest moment, si ne-a zis: 'Baieti, i-am gasit pe toti cei care v-au anchetat în noiembrie 1987. Sunt la Serviciul Român de Informatii, la Armata si la Ministerul de Interne. Am înaintat câte un dosar domnului Ursu, domnului Stanculescu si domnului Magureanu. Sa-si faca ordine în ministere si eu îmi voi face ordine la mine în minister'. Dupa scurta vreme, am aflat ca domnu Robu a murit. Cu moartea lui si cu ce ne amintim fiecare, s-a încheiat tot ceea ce se stie despre tortionarii nostri" (Florin Postolachi).
Interviurile prezentate în acest material au fost realizate cu muncitorii de la Roman SA, protagonistii evenimentului si reprezinta fragmente din cartea Ziua care nu se uita. 15 noiembrie 1987, Brasov, autori Marius Oprea si Stejarel Olaru.
Articol preluat din Revista 22 din 12-18 noiembrie 2002